"În secolul 19, capitalismul financiar era concentrat pe scară naţională în constelaţii din diverse ţări... Dar la începutul secolului 20, dinastiile de bancheri Rothschild, Baring, Erlanger, Schroder, Seligman, Speyers, Mirabaud, Mallet, Warburg, Oppenheimer, Schiff etc., care preluaseră puterea financiară în constelaţiile bancare naţionale s-au unit peste graniţele naţionale şi au produs o schimbare radicală, creând un sistem financiar internaţional unitar, pe care intenţionează să-l ţină sub călcâiul lor"
(Ivor BENSON, FACTORUL SIONIST, INFLUENŢA IUDAICĂ ASUPRA ISTORIEI SECOLULUI XX)
- Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au ca acţionari majoritari cele şapte state cele mai industrializate. "Niciodată aceştia nu vor vrea ca noi să avem piaţă de desfacere." (NICOLAE VĂCĂROIU, FOST PRIM-MINISTRU AL ROMÂNIEI)
Faptul că băncile româneşti au fost în ultimii ani ţinta unor atacuri din partea finanţelor evreieşti este dovedit cu prisosinţă de falimentul BANCOREX (desăvârşit de un agent al familiei bancherilor evrei Rothschild) şi al BĂNCII INTERNAŢIONALE A RELIGIILOR (a cărei prăbuşire totală a fost cauzată de plasamentele masive efectuate de bancă în Fondul Naţional de Investiţii - F.N.I., fond mutual condus de escroaca evreică Maria Vlas, refugiată până de curând în Israel), precum şi de preluarea mafiotă a Băncii DACIA FELIX (EUROMBANK) de către grupul israelian Mandler-Robinson.
Israeliţii însă, încă de la întemeierea României ca stat modern, fapt istoric la care au încercat a se opune, au fost permanent preocupaţi de dominarea activităţii financiar-bancare a ţării, în acest sens fiind finanţaţi de banca ROTSCHILD din Frankfurt, unde se afla şi sediul european al organizaţiei sioniste B'nai B'rith.
Cum s-au întâmplat lucrurile, de fapt?
"TARUL MOLDOVEI", UN CHIABUR EVREU
Să ne întoarcem în timp pe la 1800, în Iaşi, capitala Principatului Moldovei. Găsim aici funcţionând din plin firma evreului Michael Daniel, care se ocupa cu schimbul de bani şi cu împrumuturile, fiind cea mai mare afacere în domeniu, celelalte similare aparţinând tot unor evrei. Din 1840, afacerea a devenit firma Michel Daniel & Fiul, funcţionând în această formă până în 1902, când a încetat din viaţă "Fiul", Israel Daniel. După 1848, el extinsese mult afacerea părintească, a strâns un imens capital, deţinând şi 15.000 hectare în moşii din cele mai bune din întreaga Moldovă, obţinute din executarea boierimii române care nu şi-a putut plăti datoriile contractate la cămătarul-bancher evreu Israel Eheim Daniel.
Ce ne poate spune porecla lui Israel Daniel, de "ţar economic şi financiar al Moldovei", decât că puterea economică cvasi-totală în Moldova acelei epoci aparţinea evreilor?
Firma asociaţilor Daniel (tatăl şi fiul) a demarat din 1819 relaţii de credit cu case de bancă din Augsburg, Verona, Veneţia, Viena şi Istanbul. Israel Daniel a ajuns chiar să administreze averea şi moşiile primului domnitor regulamentar al Moldovei, Mihai Sturdza. Imensa putere pe care o căpătase bancherul-cămătar Israel este dovedită de ridicarea sa la rangul aristocratic de Spătar (boier de mare rang), dobândit pentru întâia oară de un evreu. Iată hrisovul cu pricina, datat la 1858: "Prinţul Neculai Conachi Vogoride, Caimacanul Principatului Moldovei, cunoscut şi sciut face la toţi cărora se cuvine a sci, că luând în consideraţie serviciile ce D. Israel Eheim Daniel a plinit..., după prerogativele date Caimacăniei îi hărăzeşte rangul de: Spătar...".
La sfârşitul veacului 19, afacerea lui Israel Daniel s-a transformat în Casă de Bancă, întreţinând relaţii strânse cu Credit Lyonnais (Franţa), Dresdner Bank (Germania) şi cu Nathan Rothschild (Anglia). Cea mai bună relaţie a fost însă aceea cu Banca Rothschild din Frankfurt, care l-a creditat cu sume imense, ori de câte ori a avut nevoie să dezvolte un "ghişeft", de multe ori salvându-l chiar din încurcături.
Unul dintre cele mai importante episoade ale vieţii lui Israel Daniel a fost plasarea sa în anul 1883 la conducerea de la Iaşi a Băncii Naţionale a României, prima bancă cu adevărat naţională, înfiinţată în 1880 la Bucureşti. Este cu atât mai curioasă prezenţa (sau infiltrarea!) unui evreu în conducerea acestei bănci, cu cât ea s-a impus în cele din urmă ca o bancă liberală, care îşi propunea să spargă monopolul băncilor evreieşti, Banca Naţională a României oferind o adevărată şansă de dezvoltare economică naţională, prin creditele oferite cu dobânzi de numai 4-6%, faţă de dobânzile de 15-30% practicate de celelalte bănci, toate evreieşti. Oricum, Israel Daniel s-a bucurat pentru foarte puţin timp de această poziţie, boala şi moartea curmându-i activitatea de bancher.
AFACERI şi cu DOMNIA, şi cu MASONII PAŞOPTIŞTI
Şi în Principatul Ţării Româneşti, primul bancher-cămătar cunoscut la noi a fost tot un evreu, Hillel B. Manoah. Însuşi statul român era îndatorat preponderent către acest evreu. Dintr-o evidenţa a arhivelor, rezultă că în 1836, aproape 80% din împrumuturile Ţării Româneşti erau contractate de la evreul Manoah, care îşi conducea afacerile bancare din sediul unui han ridicat special în acest scop. Duplicitatea bancherului evreu Hillel Manoah, este dovedită de faptul că, deşi finanţa "visteria domnească" (statul), a finanţat în acelaşi timp şi "revoluţia" masonică de la 1848, confirmând încă o dată legăturile masoneriei europene cu evreii. De aceea, Hillel B. Manoah a fost numit la 1848 chiar "Prezident al Municipalităţii Revoluţionare".
În virtutea banilor primiţi de la bancherii evrei de către revoluţionarii masoni, Ion Heliade-Rădulescu scrisese pe steagul tricolor al "Revoluţiei" de la 1848, următorul ideal programatic: "Emancipare Izraeliţilor", ceea ce însemna de fapt privilegii pentru evrei. Peste zece ani, acelaşi Heliade-Rădulescu, înţelegând ce vor în realitate evreii
de la români, avea să publice studiul Israeliţii şi Jidanii, (moment numit de istoricul Nicolae Iorga ca "trezirea lui Ion Heliade-Rădulescu"), care scrisese:
"Nu vedeţi dumneavoastră că tartanii din Englitera şi Franţa nu cer drepturi de cetăţeni în România, ci privilegii, supremaţia, voind a fonda o supremaţie a banilor, a Viţelului de Aur? Cer ceea ce noi nu putem da până la ultimul român...
Înainte însă de a evoca afacerile evreilor bancheri din Bucureşti, pentru un singur alt caz, ne vom întoarce la Iaşi, la 1857, când, după insistenţe vecine cu fanatismul, evreul şarlatan Nulandt a primit concesiunea domnească (aprobarea oficială) de a înfiinţa ceea ce s-a numit "Banca Naţională a Moldovei". Din acţiunile emise, bancherului Nulandt i-a revenit "prin subscriere" 90% din pachetul de acţiuni, adică controlul total al băncii, în mod perfid el nu a vărsat însă sumele necesare acestei subscrieri, lăsând să intre în capitalul social doar fondurile rezultate din subscrierea celorlalţi acţionari. După numai un an de funcţionare, banca a dat faliment datorită speculaţiilor suspecte în care a fost implicată. Cea mai celebră pierdere a fost cea derulată prin sucursala din Galaţi a Băncii Naţionale a Moldovei ca urmare a "achiziţionării de cămile" din Egipt, care urmau a fi furnizate armatei engleze din India. După ce au fost scoşi banii din ţară, în mod straniu a fost reziliat (?) "contractul" cu armata engleză, iar pentru ca "investiţiile" să nu moară de foame, li s-a dat drumul în deşert. Şarlatania este mai mult decât evidentă, deoarece cămilele nu trăiesc în sălbăticie, iar aşa-zisa cumpărare a fost o spoliere mascată a Băncii Naţionale a Moldovei.
Banca Marmorosch, Canalul de spoliere a românilor
Banca evreiască cunoscută mult timp ca cea mai puternică bancă comercială românească este Banca Marmorosch, Blank & Co. Această bancă şi-a început activitatea la 1848 în Bucureşti, într-o casă dintr-un şir de mici prăvălii din străzile Băcani şi Blănari, în care Iacob Marmorosch activa şi ca negustor şi ca "împrumutător de bani". La 1874 a pus bazele efective ale băncii împreună cu alt evreu, Mauriciu Blank, banca fiind comanditată de marea bancă evreiască LOBEL din Viena. În timp, sediul central al băncii s-a mutat pe rând, din zona Lipscani, pe strada Doamnei, într-un imobil construit de celebrul Anghel Saligny. După 1905, mai multe bănci străine s-au asociat celor două familii evreieşti Marmorosch şi Blank, deţinând împreună banca, care şi-a păstrat totuşi numele deoarece a continuat să fie administrată de către familiile evreieşti din România, îndeosebi de Aristide Blank, autorul principal al jafului ce avea să urmeze. Astfel, cu spijin financiar extern, Marmorosch, Blank & Co. Bank a ajuns să înfiinţeze în România mai multe bănci, îndeosebi Banca Industrială, bănci pe care practic le controla, deţinând curând părţi importante în capitalul mai tuturor întreprinderilor mari din industria românească.
Dar aşa cum ar trebui să fie de aşteptat, şi această mare bancă evreiască se pregătise să tragă o mare păcăleală românilor, şi acest lucru s-a întâmplat în anul 1930. Vom cita din lucrarea de referinţă a lui Radu Negrea, Puterea şi Banii, care ne este o bună călăuză:
"Observatorii avizaţi ştiau că imobilizările şi împrumuturile făcute în goana după acaparări, profit şi influenţă împinseseră de mult această bancă într-o stare de faliment, ascunsă sub cifre de bilanţ ce nu reflectau realitatea.
Dacă cineva are curiozitatea şi deschide după atâta timp darea de seamă pe 1930, prezentată acţionarilor tocmai când la ghişee se formaseră cozi lungi pentru restituirea depunerilor, se poate afla (observăm în rândurile ce urmează că încă de atunci se practica în sistemul bancar din România, bilanţul "dublu" sau fals, aşa cum evreii au mai procedat recent şi la Fondul Naţional de Investiţii, la Bancorex şi la Banca Internaţională a Religiilor - n.a.) că Banca Marmorosch, Blank & Co. a procedat, în exerciţiul analizat, la evaluarea activului cu cea mai mare severitate şi a făcut noi amortizări însemnate, că participa la 12 bănci, 57 de întreprinderi şi o societate de asigurări şi realizase un beneficiu net de 90 milioane lei. Nici o menţiune despre imobilizări, portofoliu "putred", pierderi, insuficienţă de lichiditate, pericol de încetare a plăţilor. Totul era în regulă."
Partenerii favorizaţi informaţional de către administraţia evreiască a băncii au început în 1930 retragerile masive de la Banca Marmorosch, Blank & Co., fiind astfel scoase din România sume fabuloase, iar abia când situaţia băncii a devenit definitiv dramatică, micii depunători români au trecut literalmente la asaltul ghişeelor. Pentru prima oară România a cunoscut manifestările de stradă ale depunătorilor ruinaţi, cu care ne-am obişnuit aşa de bine în ultimii ani, dar şi corupţia deşănţată a oficialităţilor, care au băgat mâna în buzunarul contribuabilului de rând în folosul unor bancheri veroşi, care aşa cum se va vedea, nu diferă deloc de a celor de azi.
Fotografiile din presa vremii arată cordoanele de jandarmi înarmaţi păzind sediul impozant al băncii Marmorosch, Blank & Co, în timp ce mulţimea panicată a deponenţilor bloca strada Doamnei, iar oameni agitaţi împânzeau zona numită "City-ul bucureştean".
Nimic nu mai putea opri falimentul programat al băncii, în schimb şi această situaţie a fost speculată tot în defavoarea statului român, care s-a grăbit să scoată bani din buzunar pentru patronii evrei ai băncii.
Deşi termenul nu era încă consacrat, ceea ce a urmat a fost o "inginerie financiară", numită în epocă "combinaţie". Banca devenise un colos cu ramificaţii în toată economia românească, motiv pentru care deja supravieţuia prin subvenţiile statului.
Banca avea mai multe sucursale, precum cele de la New York şi Paris, în ţară mai avea alte peste 20 şi înfiinţase alte 10 bănci. Ca o adevărată caracatiţă economică, Marmorosch, Blank & Co. înghiţea aproape total industria românească. În extracţia petrolieră: întreprinderile Steaua Română, Creditul Petrolier, Petrolul, Cometa, Petrol Block, Petrolul Românesc, România Petroliferă ş.a.m.d. În extracţia minieră: întreprinderile Aluminia, Minieră, Mircea Vodă etc. În metalurgie: Astra (actuala întreprindere de vagoane Arad, recent "privatizată" tot în favoarea unor evrei americani), Vulcan, Metalica, Fabrica de Armături, Industria Motoarelor, Transilvania, Şantierele Române de la Dunăre etc. În chimie: Prima Societate Româna de Explosibile (Făgăraş), Fleming, Amylon. În energie: Omnium Electric Roman. Fabricile de zahăr Chitila, Danubiana şi Jujica, fabrici de zaharoase precum Kandia etc. În curele balneare: Societatea Govora-Călimăneşti, Tekirghiol ş.a., Olăneşti ş.a.,
Institutul Balnear Sinaia etc. De asemenea nu au scăpat controlului Băncii Marmorosch, Blank & Co. ramurile economice româneşti precum industria textilă, construcţiile, transporturile, pielăria, sticlăria, exploatările forestiere, agricultura, comerţul etc.
Calculul patronilor băncii nu putea decât să funcţioneze. Statului român i se înfăţişa spectrul unui posibil colaps al economiei româneşti, chiar falimentul celor mai mari întreprinderi, dacă banca ar intra în încetare de plăţi. Această finanţare de către statul român, prin Banca Naţională, a marii bănci private a evreilor Marmorosch şi Blank a durat iniţial 10 luni, până în octombrie 1931, prin creşterea rescontului (preluarea de către banca centrală a unei părţi din obligaţiile de finanţare a unei bănci comerciale, care obţine astfel mijloace înainte de scadenţa titlurilor) de la 274 milioane lei la 1,85 miliarde lei (precizăm că era vorba de leul "tare" din perioada interbelică). Avem deci un prim cadou făcut băncii falimentare.
Vom cita iarăşi pe Radu Negrea, asupra acestui moment:
"Urmare dispoziţiei ministrului de finanţe, s-a preluat un portofoliu putred al băncii în dificultate, de peste un miliard lei, alcătuit în bună parte din cambii ale societăţii afiliate, Banca Industrială. Manevra nu putea nici măcar salva aparenţele, fondurile primindu-se practic pentru un fel de poliţe fără valoare reală, date chiar de datornic."
Cum "gaura" de la Marmorosch, Blank & Co. era mult mai mare, ingineria trebuia săvârşită astfel încât tot statul român (în fapt, populaţia românească) să plătească toate oalele sparte. În acest scop a intrat în combinaţie o a treia entitate, Sindicatul Bancar din România. Ni se pare greu de crezut că guvernanţii vremii, struniţi şi manipulaţi de regele Carol al II-lea, chiar credeau că vor mai salva cea mai mare bancă (evreiască) din ţară, că nu aveau cunoştinţă de reala dimensiune a jafului. Totuşi, ei au perseverat! Sindicatul Bancar (compus prin asocierea mai multor bănci) a pus la dispoziţia Băncii Marmorosch, Blank & Co. un pachet de titluri de credit considerate sigure. Pe această bază, Banca Naţională i-a mai acordat Băncii Marmorosch, Blank & Co. un credit de 750 milioane de lei, iar apoi a restituit grupării de la Sindicatul Bancar, ce venise în ajutorul băncii, întregul pachet de cambii.
"Banca falită a rămas cu milioanele - relatează Radu Negrea -, banca de emisiune (Banca Naţională) cu nimic şi, ca un fel de garanţie pentru restituirea sumei, s-a înfiinţat societatea DISCOM. Fondată ad-hoc de Banca Marmorosch, Blank & Co., societatea Discom a preluat obligaţia de rambursare a creditului de 750 milioane lei, plus dobânzile, primit de la Banca Naţională. Dar de ce? Ministerul Finanţelor i-a concesionat societăţii Discom, cu mare bunăvoinţă, monopolul de stat al tutunului, în condiţii incomparabil mai avantajoase faţă de Poştă, concesionara precedentă. Aşadar, substanţiala asistenţă financiară primită de banca comercială în dificultate se recupera printr-o societate paravan, graţie generozităţii statului şi cu concursul... fumătorilor. S-au aflat şi alte aranjamente, precum legarea plăţii unei părţi din angajamentele băncii a câtorva lucrări publice cu preţuri umflate, iarăşi fiind puşi contribuabilii să suporte pierderile falitei."
Cu alte cuvinte, ca răsplată pentru dezastrul provocat, patronii evrei ai Băncii Marmorosch s-au ales cu exclusivitatea comerţului cu tutun pe România, în cele mai avantajoase condiţii imaginabile, cu comenzi de lucrări publice din partea statului
român, plătite de stat la dublu sau triplu decât în condiţiile licitării lucrărilor. Scandalul provocat de această lovitură dată banului public a făcut ca, totuşi, în cele din urmă să se pună sechestru pe averea principalului acţionar şi conducător al băncii, evreul Aristide Blank, fără însă ca aceasta să fie scoasă la vânzare. S-a aşteptat până în anii '40, când Blank şi-a răscumpărat bunurile în condiţii de puternică devalorizare a leului, dar plătind la valoarea acestora din 1931, adică nici 5% din valoare reală a acesteia.
Trebuie spus aici că preţul plătit de români în această afacere a fost cu atât mai mare cu cât în aceeaşi perioadă România s-a văzut nevoită să se îndatoreze cu sute de milioane de dolari de la bănci evreieşti străine precum Chase National Bank (grupul Rockefelier) şi National City Bank (grupul Morgan).
Banca Naţională - ţinta predilectă
Dorinţa evreilor de a conduce finanţele lumii, se poate regăsi în ambiţia de a conduce finanţele fiecărui popor în parte, a fiecărei naţiuni sau a fiecărui stat, astfel încât să se constituie într-o oligarhie dominantă, într-o aristocraţie a banului, sau, mai nou, a tuturor valorilor mobile. Este un fapt cunoscut că Banca Federală a Statelor Unite ale Americii, ce are rolul de bancă de emisie a monedei naţionale, dolarul american, este formată din bănci evreieşti precum Băncile Rothschild din Londra sau Paris. Respectiva bancă, numită Federal Reserve System din S.U.A. (banca centrală privată a S.U.A.) este legată la apariţia ei de omnipotentul bancher evreu J.P.Morgan, care şi-a pus la dispoziţie în acest scop, în 1913, proprietatea particulară din Georgia. Clanul bancherilor Morgan, (evrei nepracticanţi, trecuţi formal la creştinism) este implicat în tutelarea organismelor mondialiste precum Comisia Trilaterală şi Council of Foreign Relations (S.U.A.), precum şi în The Round Table. El completează sau suplineşte, după caz, activitatea mondială a clanurilor evreieşti Rothschild şi Rockefeller .
În cazul ţărilor româneşti, crearea unei bănci centrale sub controlul "fiilor lui Israel" a reprezentat o preocupare permanentă a organizaţiilor evreieşti, prima dintre aceste bănci, aşa cum am văzut în cazul Băncii Naţionale a Moldovei, soldându-se cu un faliment rapid.
Câţiva ani mai târziu, în anul 1866, la Bucureşti, în urma actului de concesiune semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a înfiinţat de către evreii englezi şi francezi, Banca României. Concesiunea era valabilă până în 1903, dar, din raţiuni de stat, după obţinerea independenţei de la 1877, românii au avut curajul să creeze o alternativă, prin crearea unei bănci naţionale centrale, care să sprijine efectiv dezvoltarea economică a ţării.
Nu întâmplător am amintit mai devreme cazul implicării clanului bancherilor Morgan în crearea băncii de emisie a S.U.A., deoarece urmează surpriza. Banca României creată la 1866 conform concesiunii acordata de Cuza, avea în componenţa sa, ca principali acţionari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez Morgan, precum şi pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez Société Generale. Aceştia ţineau sub control şi Banque Imperiale Ottomane din
Istanbulm,otiv din care Banca României apărea ca afiliată (sau "filială") a băncii de la Istanbul.
Obţinerea independenţei României la 1877 şi emanciparea de sub tutela Imperiului Otoman, crearea sa ca stat modern, s-a lovit de o acerbă opoziţie a Alianţei Israeliţilor, organizaţie evreiască mondială cu sediul în Franţa. Alianţa Israeliţilor invoca la toate marile puteri, abuzurile la care ar fi supuşi evreii de către români. Nu este lipsit de semnificaţie că tocmai un israelit francez, evreul Isaac Pereire, deţinea banca centrală a României, bancă ce avea atribuţii de bancă de emisiune şi de scont, iar independenţa României îl putea face să piardă privilegiul emiterii de moneda românească, ceea ce s-a şi întâmplat, până la urmă, românii văzând cât de puţin le-au vrut binele evreii.
Chiar după obţinerea prin arme a independenţei de către români, evreii şi-au folosit toată influenţa pentru a impune politicienilor români ideea că banca naţională, având prerogativa de emitent al bancnotei, trebuie să fie creată de instituţii financiare străine, iar capitalul său să rămână preponderent sau total străin.
"Un punct de vedere total opus, care a triumfat, aparţine oamenilor politici patrioţi şi constă în folosirea exclusivă a capitalului autohton, pentru evitarea controlului străin asupra pivotului întregii activităţi băneşti din ţară", scrie Radu Negrea (Banul şi Puterea, Bucureşti 1990, Ed Humanitas).
Astfel, Parlamentul Român a votat la 17 aprilie 1880 Legea privind "instituirea unei bănci de scont şi circulaţiune, sub denumirea de Banca Naţională a României cu dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător". Aceasta a fost o lovitură puternică dată israeliţilor lui Morgan. Banca Naţională a României, deţinută de stat (33%) şi de fruntaşii liberali (67%) a însemnat pasul emancipării financiare a ţării, a obţinerii de credite neîmpovărătoare pentru români. Ea mai există şi astăzi, având (încă!) capital integral de stat, şi ar trebui să mai fie încă un simbol al suveranităţii naţionale (este condusă însă de un agent al mondialismului sionist, iar bancnota emisa de B.N.R. în octombrie 2001, cu valoarea de 100.000 lei, conţine simbolul israeliţilor, Steaua lui David).
Odată cu apariţia Băncii Naţionale a României în 1880, " Banca României", în realitate a evreilor Grenfell (omul lui Morgan) şi Isaac Pereire, a rămas practic o simplă bancă comercială, iar în 1903, când a expirat concesiunea băncii acordată de domnitorul Cuza, activul şi pasivul băncii a fost preluat de către The Bank of România Limited, cu sediul la Londra, creaţie a adevăraţilor patroni, Morgan şi Grenfell, funcţionând în România până în 1948 ca sucursală a firmei londoneze.
După 1989, guvernator al Băncii Naţionale a României a fost aproape fără întrerupere Mugur Isărescu. Despre acesta s-a afirmat că are legătură cu comenzile ocultei financiare internaţionale. Mugur Isărescu, ar fi fost recrutat de către Council of Foreign Relations (C.F.R.) în 1990, la New York. Recrutarea s-ar fi produs la Institutul pentru Studiul Economiei Mondiale din New York, pe când Isărescu se afla la post.
Conducerea C.F.R. (organizaţie controlată de familiile bancherilor evrei Rockefeller şi Rothschild, susţinuţi de J.P. Morgan) au recrutat destui specialişti, potenţiali înlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectivă în ţările est-europene.
Controlul din start al pieţelor est-europene era un scop bine determinat, în funcţie de indicaţiile "specialiştilor" C.F.R. Totodată, Mugur Isărescu ar fi fost pregătit în vederea accederii la fotoliul de premier, deoarece evreul Petre Roman juca la două capete. De aceea, "soluţia Mugur Isărescu" a fost înaintată ori de câte ori a fost situaţia unei crize majore.
"Datorită evoluţiei evenimentelor post-decembrişte - scria un săptămânal românesc în 1999 -, s-a recurs la funcţia de guvernator al Băncii Naţionale a României, poziţie cheie de altfel pentru finanţele României şi de pe care nu i-a nemulţumit pe stăpânii săi. C.F.R. acţionează pe baza pârghiilor financiare de care dispune organizaţia, controlând inclusiv Federal Reserve Bank, banca investită cu coordonarea rezervei federale a S.U.A. şi emiterea dolarului ca monedă, precum şi principalele organisme financiare mondiale, F.M.I. şi Banca Mondială. Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un imens război mediatic de dezinformare în toate emisiunile economice, subliniindu-se greşeala făcută de România prin plata datoriei externe şi exemplificând prin ţări care au mari împrumuturi, dar nivel de trai mai crescut, sugerându-se că o ţară se poate dezvolta prin împrumuturi înrobitoare. De altfel, principala formă de control al unei ţări este cea financiara - specialitatea C.F.R.".
Pasul cel mai important făcut de Mugur Isărescu, în conformitate cu dispoziţiile C.F.R., a fost devalorizarea masivă a monedei naţionale, politică monetară şi împrăştierea la o rată derizorie a tuturor creanţelor României (ex.: Egipt, Irak), pas susţinut şi de prim-ministrul impus de media, de fapt de oculta financiară, Theodor Stolojan, răsplătit ulterior cu un post la Banca Mondială. Pentru îndepărtarea eventualilor investitori, necontrolaţi de C.F.R., în 1991 Th. Stolojan a naţionalizat valuta aflată în bănci, ceea ce a dus la un adevărat recul pentru investiţiile străine, scăpate de sub controlul şi manipularea ocultei de la New York. Un alt aspect demn de menţionat l-au constituit jocurile interbancare "permise şi încurajate" de Mugur Isărescu, derulate prin băncile aflate sub tutela C.F.R. (Chase Manhattan Ro, INC Barings, ABN AMRO), prin intermediul cărora importante fonduri valutare au părăsit România.
Sub conducerea lui Mugur Isărescu, Banca Naţională a României s-a făcut vinovată de faptul că nu a luat nici un fel de măsuri, impuse de altfel prin legislaţie (care-i conferea obligaţia de control şi intervenţie) în cazul marilor fraude bancare, de genul Columna Bank, Credit Bank, Banca Dacia Felix, Banca Internaţională a Religiilor. Conducerea Băncii Naţionale a României a cunoscut exact marile fraude de la Bancorex, pe care le-a acoperit. În afara celor două miliarde de dolari ce au dispărut din România, B.N.R., care poseda toate pârghiile necesare pentru a preveni scurgerile financiare din România, le-a acoperit prin cererile de trecerea la datorie publică a creditelor clientelare oferite de Bancorex diverselor grupări mafiote.
Deşi B.N.R. are o Direcţie de Supraveghere şi Control Valutar nu a luat măsuri pentru repatrierea valutei, care, obţinută în urma tranzacţiilor externe, nu a mai intrat în ţară (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun, bumbac şi industrie uşoară). "Faptul că Isărescu ar fi fost recrutat de C.F.R. poate fi susţinut de motivul că niciodată, indiferent de interesele politice, Mugur Isărescu nu a putut fi schimbat, cu toate incidentele penale ale afacerilor familiei [sale] cu cetăţeanul Heinrich Schorsch, bănuit a fi agent dublu, inclusiv F.M.I. şi Banca Mondială jucând
cu asul Isărescu în mânecă, ameninţând cu sistarea oricărei creditări în cazul schimbării acestuia." Trebuie arătat că numirea lui Mugur Isărescu ca prim ministru al României, la sfârşitul anului 1999, a contribuit la desăvârşirea marilor infracţiuni desfăşurate la Fondul Proprietăţii de Stat, îndeosebi cele derulate cu infractorii israelieni, cum este cazul afacerilor lui Sorin Shmuel Beraru şi privatizarea Hotelului Bucureşti (infractori Eliahu Rasin şi Robert Badner, alături de Radu Sârbu). Astfel, privatizarea Hotelului Bucureşti era anchetată la sfârşitul anului 1999 de Corpul de Control al primului-ministru Radu Vasile, sub conducerea secretarului de stat Ovidiu Grecea, când preşedintele României, Emil Constantinescu, dă o adevărată lovitură de stat destituindu-l pe premierul Radu Vasile şi înlocuindu-l cu Mugur Isărescu. Imediat secretarul de stat Ovidiu Grecea a fost destituit la rândul său, iar controlul efectuat la F.P.S., control ce trebuia să conducă la destituirea preşedintelui Radu Sârbu, a fost brusc stopat, iar Raportul inspectorilor guvernamentali s-a pierdut prin sertarele noului prim-ministru al României, în timp ce dubioasele afaceri de la F.P.S. şi-au urmat nestingherite cursul.
La nici un an de la numirea sa ca prim-ministru al României, îl regăsim pe Mugur Isărescu drept candidat la preşedinţia României. Cine era Isărescu, se poate întreba oricine! Fără a face politică, fără a fi o personalitate propriu-zisă, destul de anost, el este propulsat din 1990 guvernator al Băncii Naţionale a României, prim-ministru al României şi apoi candidat la preşedinţia ţării, având o largă susţinere politică. Se cunoaşte războiul declarativ de la începutul anului 2001 dintre noul prim-ministru Adrian Năstase şi reîntorsul guvernator la Banca Naţională a României, Mugur Isărescu. În vederea compromiterii politice a unui potenţial viitor contracandidat la preşedinţia României, A. Năstase (anagrama lui "e Satanas") îi promitea chiar lui Isărescu că îl va destitui cu tam-tam din fruntea Băncii Naţionale, şi luase alături de sine în acest scop atât Curtea de Conturi (a cărei anchetă la B.N.R. a rămas, până la urmă, practic ascunsă de ochii opiniei publice - noi o vom publica, totuşi, într-un număr viitor), dar şi pe "fiorosul" secretar de stat Ovidiu Grecea, reinstalat ca şef al Corpului de Control al Guvernului. Ce s-a întâmplat, până la urmă, cu războiul Năstase-Isărescu nu s-a mai aflat. O tăcere inexplicabilă s-a aşternut peste gălăgioasa dispută. De fapt, stăpânii oculţi din S.U.A. ai celor doi i-au pus să facă pace, iar pionii au fost sacrificaţi (Ovidiu Grecea a trebuit să plece la capătul lumii ca ambasador al României).
Banca Dacia Felix,
Cadou guvernamental prietenilor israelieni şi mafiei calabreze
După eforturi constante şi o încrâncenare disperată, sprijinite însă de ajutorul politic nemijlocit al guvernului Adrian Năstase, care prin Ordonanţa Guvernamentală nr. 68/2001 a dărâmat lupta de peste 5 ani a Băncii Naţionale a României, falimentara Bancă Dacia Felix a fost redeschisă oficial în anul 2001 de către noul său proprietar, grupul israelian "Robinson", reprezentat la vârf, la un moment dat, de agentul Mossad Liviu Alfred Mandler. Prin preluarea falimentarei bănci Dacia Felix, grupul israelian al lui Fredy Robinson a devenit, printre altele, din anul 2000, proprietar al postului de televiziune Tele 7 ABC. Preluarea conducerii acestui post TV de către tandemul israelian Robinson-Mandler a condus la rapida debarcare din schema de programe a
incomodului ziarist Dan Diaconescu, fapt ce l-a de determinat pe acesta din urmă să întreprindă eforturi supraomeneşti pentru a înfiinţa postul de televiziune OTV, post care însă a fost interzis ulterior la solicitarea a trei organizaţi evreieşti.
Banca Naţională a României s-a străduit nestrămutat până în Mai 2001, să declare falimentul Băncii Dacia Felix, fiind obligată de lege să recupereze prejudiciul adus statului român de peste 100 milioane de dolari. În acest scop a fost obţinută chiar şi numirea lichidatorului, firma Price Waterhouse Coopers, fapt ce trebuia să declanşeze recuperarea celor 100 milioane USD. Cităm un fapt senzaţional din raportul lichidatorului, anume că israelienii şi-au ales ca recuperator pe chiar unul dintre falimentatorii băncii:
"La 3 martie 1999, s-a încheiat un contract de colaborare între Banca Dacia Felix [respectiv preşedintele acesteia, Liviu Mandler] şi Ion Ilie Mania, având ca obiect recuperarea unor credite [datoriile către bancă]..., pentru care Ion Ilie Mania primeşte un comision de 5% din recuperări, plus o sumă pentru cheltuieli de 50.000 de dolari pe an".
Însă Ion Ilie Mania este omul mafiei italiene.
Indiferent de bârfele dâmboviţene referitor la sora premierului Năstase, Dana Barb, precum că aceasta n-ar fi străină de apariţia Ordonanţei Guvernamentale ce i-a favorizat tranşant pe israelienii de la Banca Dacia Felix (re-denumită în prezent EUROMBANK), prin faptul ca a fost directoare a reprezentanţei din România a firmei de avocatură evreieşti cu sediul central în Wall Street-New York, Herzfeld & Rubin, firmă ce s-a ocupat în România de interesele Băncii Dacia Felix, motivarea gestului guvernanţilor este legată şi de confidenţiale interese economice şi politice, de apropierea lor de agenţii Mossad şi de aranjarea cu cercurile evreieşti americane a vizitei în S.U.A., atât pentru premierul Adrian Năstase, cât şi pentru preşedintele Ion Iliescu. Oricum, paginile de internet ale firmei Herzfeld & Rubin o prezentau până recent pe sora primului ministru, Dana Barb, ca pe o redutabilă economistă ce face parte din rândurile staff-ului firmei. Afirmaţie ridicolă, pentru că Dana Barb nu avea studii economice. Surpriza vine din altă direcţie: directorul central al Herzfeld & Rubin, firmă cu puternică activitate în România, este evreul Mark Meyer, de ale cărui servicii a beneficiat Adrian Năstase în S.U.A., aşa cum am arătat în capitolul Personajele cheie ale afacerilor israeliene (poziţia: despre Mark Meyer).
Recuperatorul bancar al israelienilor va recupera pentru tandemul Robinson & Mandler şi cele circa 100 milioane dolari, bani care însă ar fi trebuit recuperaţi de lichidatorul englez pentru statul român, dacă nu ar fi intervenit politic guvernul Năstase, cedând datoria băncii către stat pentru numai 22,5 milioane dolari, conform următorului aranjament: la trei zile de la încasarea sumelor recuperate, Dacia Felix (respectiv tandemul Robinson-Mandler, cu executorul Mania) va plăti 25% din sumele încasate către Banca Naţională a României şi către C.E.C. Cine este însă acest recuperator?
Recuperatorul Ion Ilie Mania este chiar unul dintre acţionarii semnificativi ai băncii de pe vremea când, în 1993, 1994 şi 1995, sute de români îşi depuneau la bancă economiile. Este, pentru cine va cerceta faptele, unul dintre principalii actori care au împins banca în faliment. Firmele sale, cu care a obţinut creditele de la Dacia Felix,
sunt STIMA INGINERING s.r.l, LIROM s.r.L, MATAL STAR s.r.l. şi STIMEL ş.a., firme ce s-au bucurat din plin mai apoi de falimentul băncii.
Om al mafiei calabreze, N'Dragheta, Ion Ilie Mania este unul dintre cele mai controversate personaje ce au apărut în România după 1989, deşi pozează în onorabil om de afaceri român, iar poliţia şi-a făcut un obicei din a nu-1 deranja. În cadrul mafiei calabreze poartă titlul de "adjutore". Acest titlu îl poartă acceptaţii, cei ce nu fac parte din Familie, unde se impune rudenia de sânge, iar rolul lor este acela de consultanţi financiari şi plasatori de capital negru în afara Italiei, în vederea spălării banilor. Legislaţia dură antimafia din ultima vreme din Italia, şi implicarea directă a F.B.I., a obligat mafia calabreză să caute alte teritorii de operare.
Condamnat penal în timpul regimului socialist, Ion Ilie Mania reuşeşte să ajungă în Italia încă din vremea lui Ceauşescu, unde obţine cetăţenia italiană, dar totodată se ocupă intens de cariera sa infracţională, întors în România după 1989, Ion Ilie Mania s-a bucurat de statutul de "investitor străin", dând de fapt tun financiar după tun, dar s-a făcut remarcat mai ales prin tunurile de la Banca Dacia Felix, unde a reuşit, prin firmele sale, să ocupe poziţia de acţionar semnificativ al băncii, forţând astfel banca să îi acorde credite neperformante, pe care evident nu le-a mai rambursat, ocupându-se totodată de distrugerea unuia dintre cei mai importanţi acţionari, Sever Ion Mureşan, şi de falimentul băncii. Odată falimentată, deponenţii români ruinaţi, Banca Dacia Felix a fost "cumpărată" de la Arcom S.A. pe nimic de către agenţii israelienii trimişi de Fredy Robinson, deşi banca avea de recuperat creanţe de peste 100 milioane de dolari americani, fapt care ne duce cu gândul că încă de la început Mania a acţionat în mod mafiot pentru a le servi israelienilor banca pe tavă.
Printre victimele lui Ilie Mania din privatizarea românească s-au aflat la un moment dat întreprinderile româneşti Oţelul Roşu Braşov, Înfrăţirea Oradea şi Electrotimiş (pe aceasta din urmă acaparând-o - ca şi pe celelalte două - prin ingineria unei societăţii mixte, metodă consacrată, în care deţinea 52% din capitalul social, şi prin intermediul căreia, în perioada 1997-1998, a smuls credite nerambursate de la Banca Română de Dezvoltare de mai multe sute de mii de dolari americani). În general, după ce a devalizat întreprinderile luate de la stat, după ce le-a împovărat de datorii la bănci, "Naşul" Mania le-a vândut "fraierilor".
În scopul de a-şi atrage protecţia Poliţiei Române, în vremurile bune ale Băncii Dacia Felix, Ilie Mania a intermediat sponsorizarea clubului sportiv Dinamo (club al Ministerului de Interne), dar şi-a tras şi o frumoasă sumă în folos personal din această afacere. Despre relaţiile sale cu Poliţia Română, vă vom reda un interesant episod, care îl are la bază pe Cheorghe Stan, secretar C.A. la Dinamo pe vremea când Mania sponsoriza clubul.
În cursul lunii iunie 1998, pe terasa Restaurantului Cina din Bucureşti, apare un grup de italieni (de la firma FIN PART-Milano) reprezentaţi şi susţinuţi de Ion Ilie Mania pentru a avea discuţii prealabile neprotocolare cu oficiali din cadrul Fondului Proprietăţii de Stat privind preluarea de către italieni a Restaurantului Cina sau a Hotelului Bucureşti. Ion Ilie Mania fiind însă căutat de Interpol, şi de aceea neputându-se afişa prea des, principalul actor al acestor negocieri era unul dintre oamenii săi de încredere, colonelul în rezervă Gheorghe Stan, fost şef al serviciului juridic din Ministerul de Interne şi profesor la Academia de Poliţie. Controlând practic
şi serviciul de cadre al ministerului, Gh. Stan avea şi are intrare la o parte dintre şefii poliţiei române, fiind totodată deschizătorul de uşi pentru Ilie Mania. Stadiul negocierilor îi era prezentat zilnic lui Mania de către Stan, în biroul secret al adjutorelui de pe Calea Victoriei, situat deasupra magazinului Steilmann, bârlog pe care nici Interpolul nu l-a dibuit în acea vreme, pentru că... n-a vrut politia română. Aici au participat la discuţii confidenţiale şi unii funcţionari ai F.P.S., directori ai Hotelului Bucureşti, aici a fost elaborat chiar şi conţinutul a ceea ce trebuiau să devină ulterior hotărâri şi mandate ale Fondului Proprietăţii de Stat (aşa cum este mandatul de validare a unei hotărâri A.G.A. privind preluarea patrimoniului Hotelului Bucureşti de la firma franceză Pargest la firma italiană Fin Part). Trebuie arătat că în toată această perioadă Ion Ilie Mania era dat în urmărire prin Interpol, deoarece din 1990 Guarda di Finanza Italiana obţinuse condamnarea sa la închisoare pentru fals şi uz de fals.
Faptul că Gheorghe Stan a rămas ataşat de hoteluri şi restaurante, este dovedit de faptul că în prezent acesta s-a lipit de Dan Matei Agaton (ministru în guvernul Adrian Năstase), devenind şeful serviciului juridic al Ministerului Turismului. Or, cel mai mare succes al Ministerului Turismului este preluarea de la A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.) a privatizărilor din turism.
Întreaga activitate financiară din România a lui Ion Ilie Mania s-a ancorat permanent de legăturile sale italiene. Iniţial a folosit o scrisoare de garanţie falsă prezentată ca fiind emisă de BANCA DE NAPOLI, filiala Brescia pentru a obţine cu firmele sale un credit de la Banca Dacia Felix de 20 miliarde lei şi 2,5 milioane dolari. A contractat apoi noi credite, până la 20 milioane de dolari, garantate cu altă scrisoare de garanţie falsă (8900/363/29.12.1994) pe numele aceleiaşi bănci italiene.
A "donat" apoi un milion de dolari grupului de avocatură Charles Poncet din Geneva. Un anume avocat Laurent Kaspere, membru al grupului, devenit judecător de instrucţie, a fost determinat de Ilie Mania să ceară punerea sub acuzare a rivalului său de la Banca Dacia Felix, Sever Mureşan. Acest Kaspere a fost însă între timp condamnat la doi ani închisoare, întrucât împreună cu alţi escroci, precum şi cu Charles Poncet, au împins în faliment firma Noga Hilton din Geneva.
Referitor la Fredy Robinson, noul proprietar al Băncii Dacia Felix, este cunoscut că este proprietarul mai multor cazinouri, inclusiv în Rusia, mai recent deschizând chiar şi un cazino pe... internet. Mai puţin ştiut este însă că Fondul Proprietăţii de Stat, însărcinat să facă privatizarea în România, pe vremea când era condus de Sorin Dimitriu (dar nu numai), şi-a deschis în Israel o reprezentanţă al cărui preşedinte, numit şi plătit de statul român, era chiar mercenarul Mossad-ului, Fredy Robinson. Multe dintre privatizările româneşti au fost anticipate în birourile din subordinea sa, Robinson bătând aici palma în numele statutului român cu investitori de talia infractorului israelian Sorin Beraru (Bergovici), marele tunar al economiei româneşti.
Pentru a demonstra apartenenţa lui Liviu Alfred Mandler la agenţia israeliană de informaţii (Mossad), vom evoca un scurt episod din tinereţea sa, când alături de alţi colegi din forţele de securitate israeliană, a participat la un comando rămas celebru, împreuna cu acei colegi de arme. Mandler apărea la un moment dat coproprietar cu Robinson al marelui Cazinou Vernescu din Bucureşti. De fapt, toate cele opt cazinouri din Bucureşti aparţin unor evrei israelieni, fiind folosite pentru spălare de bani şi
expatriere infracţională de mari fonduri din România către Israel, rezultate în urma desfăşurării activităţilor ilicite.
Acţiunea Mossad la care ne referim, cu participarea activă a lui Mandler, s-a desfăşurat la 4 iulie 1976 şi a fost numită Fulgerul. Atunci, debarcând din avioanele venite de la 4.000 km distanţă, agenţii israelieni au reuşit să elibereze din mâinile teroriştilor ostaticii evrei capturaţi pe aeroportul internaţional Entebbe din Uganda.
FALIMENTUL BANCOREX, PRIMA BANCĂ ROMÂNĂ
(Banca Română de Comerţ Exterior)
De câţiva ani, România a intrat în atenţia Grupului Bilderberg, scopurile acestei societăţi secrete mondialiste fiind, în ceea ce ne priveşte, monitorizarea şi dirijarea strategică a procesului de privatizare, pentru a se asigura trecerea proprietăţii de stat în mâinile cercurilor fidele grupului în vederea integrării României în procesul globalizării.
Două dintre cele mai importante persoane care au fondat Grupul Bilderberg sunt magnaţii bancheri evrei, reprezentanţi ai celor două clanuri financiare mondiale, David Rockeffeller şi Edmund Rothschild, cu precizarea ca Rockeffeller nu este evreu practicant şi familia este convertită formal la baptism.
Pentru a înţelege sensul faptelor ce vor fi evocate în continuare, reproducem unul dintre cele mai celebre citate din David Rockeffeller: "Suntem în pragul unei transformări globale. Trebuie să declanşăm o criză majoră (economică, militară, politică, socială, educativă, religioasă) şi toate naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială".
CONSTITUIREA GRUPULUI. În anul 1954, la hotelul Bilderberg din Oosterbeek Olanda, prinţul Bernhard al Olandei a reunit în cadrul unei prime "conferinţe" circa 120 de personalităţi din înaltele finanţe ale Europei, Statelor Unite ale Americii şi Canadei, punând bazele unei noi organizaţii "neoficiale" ce avea să fie cunoscută de acum ca fiind Grupul Bilderberg, cea mai puternică societate secretă din lume.
Prinţul Bernhard de Olanda, recunoscut mason, prin apartenenţa sa la familia regală de Habsburg ar avea o ascendenţă în împăraţii romani, dar pretindea totodată a fi descendent din Casa lui David, deci din familia aristocrată evreiască. Organizarea de către prinţ a Grupului Bilderberg, a fost direct sprijinită de către societăţile secrete sioniste şi mondialiste, de către C.I.A., dar în primul rând de către Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.), cea mai puternică organizaţie secretă oligarhică din S.U.A. ce activa deja pentru mondializare (susţinută totodată de aceiaşi doi bancheri evrei: Rockeffeller şi Rothschild).
Organizaţia este condusă de un comitet de conducere, compus din 39 de membri (24 europeni şi 15 americani) împărţiţi în trei comisii de specialitate a câte 13 membri
fiecare. Toţi cei 39 de membri ai comitetului aparţin şi altor organizaţii secrete mondialiste sau sioniste (Illuminati, marile loji masonice, Vaticanul etc.). Acest comitet îşi are sediile în Elveţia şi stabileşte persoanele ce vor participa la întrunirile anuale în plen ("consfătuiri").
Datorită ţelurilor principale ale organizaţiei, formulate încă din 1954 de către prinţul Bernhard al Olandei - un guvern mondial pentru începutul mileniului trei, globalizarea economică mondială (o lume unică) şi o armată globală prin ONU -, precum şi datorită faptului că membrii grupului sunt cei mai puternici industriaşi, oameni de stat, bancheri şi intelectuali, Grupul Bilderberg este numit şi "guvernul mondial nevăzut".
Tot comitetul, compus din de trei ori treisprezece membri, este acela ce stabileşte ce fel de politici şi planuri vor fi discutate în cadrul întrunirilor. Nu vor participa totuşi la aceste "consfătuiri" secrete decât acele persoane ce au dovedit loialitate nestrămutată intereselor Rockeffeller-Rothschild. Orice plan adoptat în cadrul întrunirilor anuale ale Grupului a fost pus în practică într-o perioadă de maximum doi ani. Cu toate acestea nu toţi participanţii sunt neapărat iniţiaţi în scopurile secrete finale ale conspiraţiei mondiale a liderilor, ci pot fi doar reprezentanţi ai unor comunităţi şi grupuri de interese.
Milton William Cooper , fost ofiţer al serviciului secret al Marinei Militare a S.U.A., a afirmat textual, în urmă cu mai mulţi ani: "Când eram la Secret Service, am citit că cel puţin o dată pe an, poate chiar de mai multe ori, două submarine nucleare se întâlnesc pe o bază construită sub calota polară, de gheaţă. Reprezentanţii Uniunii Sovietice se întâlnesc cu comitetul politic al Grupului Bildeberg. Această metodă de întâlnire este unicul mod de a păstra secretul, departe de interceptări şi microfoane." Aceleaşi fapte relatate de căpitanul Cooper au fost relatate şi în cadrul unei ediţii a emisiunii Scientific Report (cel mai respectat program ştiinţific din Marea Britanie) a postului B.B.C.. Dar peste nici două zile, postul dezminte veridicitatea faptelor relatate, fapt unic şi fără precedent în istoria emisiunii de la B.B.C. Între timp are loc şi un atentat cu bombă asupra căpitanului Cooper, acesta pierzându-şi un picior. Ultimele informaţii publice acreditează ideea că acesta a fost mai recent asasinat.
Cel mai puternic braţ al grupului este însă ceea ce se cheamă Comisia Trilaterală (Europa occidentală, America de Nord şi Japonia). Comisia se vrea o "agenţie particulară" cu scopul declarat la înfiinţare, în 1973, de a realiza o cooperare între cele trei regiuni "în cadrul unei Noi Ordini Mondiale". Înfiinţarea Comisiei Trilaterale, numită mai rar şi G3 (a se vedea capitolul: "De la G7, la G3", din Instituţiile Financiare Internaţionale de A.F.P. Bakker, lucrare ce stă la baza cursurilor economice ale mai multor universităţi occidentale), a fost stabilită în cadrul întâlnirii Grupului Bilderberg din 1972, la propunerea bancherului Rockeffeller.
Informaţiei cuprinsă în următoarele zece rânduri nu îi putem nici dezvălui sursa, nici nu putem preciza întocmai identitatea protagoniştilor, din motive de siguranţă. Este cazul a doi ofiţeri din cadrul Serviciului de Informaţii Externe, serviciul de spionaj al României, tată şi fiu. Tatăl, un cunoscut general al acestui serviciu secret, a dispus analiza informativ-operativă a ceea ce părea să fie la început tentativa penetrării economiei româneşti de către grupuri financiare apropiate unor servicii secrete străine. Surpriza a apărut atunci când agenţii români au reuşit, mergând pe acest fir, să intre
chiar în posesia unui material programatic al Grupului Bilderberg privind România, în care se vorbea chiar de necesitatea desfiinţării Bancorex, foarte puternica bancă românească până în 1989. Din nefericire, respectivul general S.I.E. a decedat în urma unui atac de cord, înainte ca să apuce să finalizeze cercetarea informativă şi raportul special către C.S.A.T. Fiul generalului, la rândul său ofiţer S.I.E., s-a adresat ulterior unui săptămânal român, arătând dosarul privind Grupul Bilderberg unor ziarişti de investigaţii speciale, dar şi fiul a dispărut la rândul său în condiţii misterioase, înainte de a apuca să predea materialele redacţiei respectivului săptămânal. Tot ce mai putem spune este că pagina 3 a acestui săptămânal a speriat serviciile secrete româneşti prin dezvăluirile "de la sursă".
Recent premiata bancă olandeză ABN AMRO, ca fiind cea mai activă bancă din România (după falimentul Bancorex), este în realitate deţinută de familia bancherului Rothschild (Grupul Bilderberg), numele complet al băncii fiind ABN AMRO Rothschild. Or, guvernarea ţărănistă, în 1997 îl numeşte la conducerea celei mai mari bănci româneşti, BANCOREX, pe evreul român Andrei Florin Ionescu. (Mandatul a fost pus în aplicare de la F.P.S. de către Tudorel Dumitraşcu, acelaşi personaj care, în calitatea sa de director general, împreună cu evreul american Phillip Bloom, au dat un tun financiar de l milion de dolari statului român la întreprinderea aviatică Romaero-Băneasa, lui Dumitraşcu punându-i-se sechestru asiguratoriu pe avere pentru această faptă.)
Instalat la conducerea BANCOREX, evreul Ionescu are ca primă grijă numirea pe funcţia de şef al Direcţiei Plasamente Bancare a evreicei Rachel Sargent prin transfer de la Direcţia Securities a băncii ABN AMRO, permiţându-i-se astfel acesteia să facă plasamente din capitalul băncii româneşti de stat pe pieţele externe. Până la falimentul băncii, cerut insistent statului român tot de organismele internaţionale, Raşela a avut grijă să disperseze banii băncii şi totodată să spioneze intens banca. Serviciul de securitate al BANCOREX a tras puternice, dar inutile, semnale de alarmă, împreună cu Serviciul Român de Informaţii, asupra următoarelor aspecte: Raşela Sargent a introdus în BANCOREX, după orele de program, chiar şi sâmbăta şi duminica cetăţeni străini, a cerut şi obţinut fişele tuturor marilor clienţi pe care le lua şi acasă, a cerut şi obţinut fişele băncii pe grupe de activităţi, nu a prezentat rapoartele de deplasare în străinătate (lunar câte 5 zile la Londra), a încercat să intre în posesia datelor Direcţiei de Operaţii Speciale (fişe şi conturi M.I., S.I.E., S.R.I., M.Ap.N., S.P.P., Transmisiuni speciale etc.).
Ca să nu fim suspectaţi de rea-credinţă, vom reproduce numai una din relatările corecte din ziarele cotidiene ale vremii, legat de falimentarea BANCOREX. În mod curios, cele mai multe organe de presă s-au ferit să arate obârşia evreiască a "terminatorului" BANCOREX, Florin Andrei Ionescu: "în urma unei schimbări huidumeşti (cu încălcarea Legii 31 şi a Legii bancare) petrecute vineri, 14.03.1997, după ora 18°°, prin Gheorghe Ionescu şi Dumitraşcu Tudorel (oamenii F.P.S.-ului), Răzvan Liviu Temeşan este înlocuit cu Florin Andrei Ionescu...
Temeşan lăsa BANCOREX-ului un volum de afaceri de 14.195 miliarde lei cu o pondere a creditelor restante de 7,9 miliarde, cu provizioane specifice de risc de 1.168, 6 miliarde lei. Banca era cotată de către Thompson Bank Watch INC cu rating pe termen lung BBB şi pe termen scurt A2, iar conducerea băncii era "bine văzută"
(well regarded). Temeşan a luat banca la 170 milioane dolari şi a adus-o la 740 milioane dolari.
Florin Andrei Ionescu - "Terminatorul". Analiza activităţii lui Florin Andrei Ionescu, "terminatorul", atestă că 74% din creditele aprobate de el sunt neperformante; 68% din creanţe date la particulari; finanţarea importurilor de petrol a fost preluată de băncile străine, Bancorex pierzând numai în acest caz cam 60 milioane de dolari pe an prin demolarea acestei afaceri, a forţat lichidarea datoriilor pe care le avea Compania Naţională de Petrol; a primit de la buget 4.500 miliarde de lei cu care a cumpărat datoriile lui George Constantin Păunescu, încercând să-l bage în faliment şi transformându-l dintr-un bun platnic într-un rău platnic; Florin Andrei Ionescu n-a plătit cei 507 milioane de dolari la extern, ba, mai mult, Bancorex a rămas şi fără cele 10 rafinării româneşti pe care le putea vinde cu aproximativ 2 miliarde de dolari sau le putea exploata ca bancă în contul statului român.
Dar cea mai mare aberaţie a lui Florin Andrei Ionescu, pe lângă o extrem de bună potriveală cu dl. Mugur Isărescu (cel care a devenit guvernator al Băncii Naţionale a României fără să aibă măcar «o oră de bancă»)... a fost inventarea unei aberaţii numită profit comparat (de neregăsit în nici un manual bancar), pe care a estimat-o la 740 miliarde de lei şi pentru care a plătit impozit real de 315 miliarde de lei şi, ca să concluzionăm, n-a introdus cheltuielile în bilanţ; adică, pe scurt, a falsificat bilanţul. În septembrie '97 banca avea fonduri cifrate la 900 miliarde de lei. Nu credem că dl. Mugur Isărescu n-a lecturat, ca «păstor» al tuturor băncilor, şi bilanţul acestei bănci; deci, totul s-a petrecut cu ştirea lui!... La plecarea din Bancorex, Florin Andrei Ionescu a primit despăgubiri personale de 380 milioane lei."
Trebuie arătat că evreica Raşela Sargent nu a acţionat singură în interiorul Bancorex, ci împreună cu cel care chiar i-a semnat angajarea, cu vicepreşedintele băncii, Dragoş Andrei, care şi el venea prin transfer tot de la banca ABN AMRO.
"Dragoş Andrei a organizat comitetele de direcţii în lipsa preşedintele..., aprobând pe ascuns diferite materiale şi, totodată, a emis astfel nişte hotărâri ilegale (fiind preşedintele Comitetului de Credite, ca urmaş al lui Florin Andrei Ionescu, a dat multe/mari credite fără garanţii sau, din contră, a sufocat firmele neprotejate politic - există depoziţii în acest sens, care atestă vulgaritatea refuzului, gen "nu vrea p... mea")...; n-a recuperat nici unul din creditele neperformante; a stopat executarea unor creanţe neperformante;... A încălcat normele Bancorex de angajare şi promovare, lăudându-se că e prieten cu [fiul preşedintelui României] Dragoş Constantinescu şi cu şeful S.I.E. [Cătălin Harnagea]...; a agreat ca Rachel Sargent să angajeze străini pentru diverse expertize nefinalizate, cu tariful de 230 de lire sterline pe oră. A pierdut 40% din clienţii băncii, inclusiv şi prin redinjare, către ABN AMRO BANK."
Lovitura finală dată de fostul (?) angajat al băncii lui Rothschild, Băncii Române de Comerţ Exterior, al cărei vicepreşedinte era acuma (om al mafiei politice de la Cotroceni şi al şefului S.I.E., după cum se lăuda), a fost aceea de a contribui la
montarea împreună cu Banca Mondială şi cu Fondul Monetar Internaţional a închiderii băncii:
"în vara anului 1998, fiind inclus în suita premierului Radu Vasile, cu ocazia vizitei pe care primul-ministru a efectuat-o în S.U.A., fără ştirea şi aprobarea atât a premierului, cât şi a consiliului de administraţie al băncii, Dragoş Andrei a cerut sprijinul B.M. şi F.M.l. «pentru reorganizarea şi privatizarea Bancorex», oferindu-se să le pună la dispoziţie datele şi documentele necesare, reprezentând cele mai intime date ale băncii."
De aceea, la sfârşitul anului 1998, F.M.I. şi Banca Mondială s-au prezentat la preşedintele Bancorex, Vlad Soare, pentru a pune în aplicare agreement-ul. Acesta a rămas uimit când a aflat ce pusese la cale cu organismele financiare internaţionale adjunctul său, anume "ideea ca, pentru a înghiţi banca comercială a României, aceasta trebuia comprimată şi, după schimbarea proprietarului, lăsată să revină la cel puţin valoarea iniţială", după care i-a dat afară din biroul său pe emisarii F.M.I. şi Băncii Mondiale. Ulterior, aceştia au făcut presiuni şi au obţinut de la statul român falimentul celei mai mari bănci româneşti, însă după îndepărtarea lui Vlad Soare (care întocmise un plan de salvare a băncii) şi numirea de către Banca Naţională a României ca secretar general al Bancorex a lui Alexandru Puşcaciuc, al cărui trecut era legat de un anume evreu american Gerald (Gerry) Guterman cu care se combinase într-o tentativă de privatizare a Băncii Dacia Felix. (Citatele au fost reproduse după ziarul Cotidianul din 10 martie 1999.)
Un alt mare cotidian central anunţa în numărul său din 22 ianuarie 1999 că un director din Bancorex, apropiat unor servicii secrete, a transferat ilegal o foarte mare sumă din conturile băncii în acelea ale unei bănci Rothschild.
Banca Internaţională a Religiilor falimentată prin F.N.I.
O mână de oameni de afaceri grupaţi în Centrul Internaţional Ecumenic, o organizaţie din care făceau parte Banca Internaţională a Religiilor şi mai multe firme private, ce acopereau domenii de activitate de transport feroviar, construcţii, pază şi protecţie, leasing, recuperări bancare. Dacă Centrul şi-ar fi atins planurile declarate, ar fi cuprins un fond de investiţii, reviste, un post de televiziune, un centru de sănătate şi chiar o Academie Internaţională pentru Studiul Istoriei Culturii şi al Religiilor.
La constituirea capitalului acestei bănci româneşti au contribuit Mitropoliile Olteniei şi Moldovei, Biserica Armenească, Cultul Penticostal, Muftiatul de la Constanţa, Casa Regală din Arabia Saudită, S.N.C.F.R, şi alte societăţi româneşti. Din 1994 banca a atras peste 300.000 de deponenţi persoane fizice ai căror bani au fost pierduţi în ingineriile falimentare. Dintre cei doi vicepreşedinţi ai băncii unul era evreu, Ilie Şimon, dar Ion Popescu, presedintele băncii, într-un articol pe care l-a semnat în Economistul din 29.03.1994 arăta că un important rol în demararea şi coordonarea activităţii băncii îl poartă un israelian numit Zimmermann. Într-un studiu asupra activităţii masoneriei din România se arată, legat de momentul inaugurării Băncii Internaţionale a Religiei: "Acelaşi dr. Ion Popescu (minoritarii şi-au luat, de regulă, nume de familie româneşti!), îşi exprima uimirea că la iniţiativa lui de fundamentare a
băncii în cauză era flancat pe de o parte de un arab din Arabia Saudită şi, de cealaltă parte, de un evreu din Israel. Ambii care îl flancau la inaugurarea băncii, erau... masoni. Să mai amintim, în acest sens, că ţelul masoneriei este tocmai sincretismul religios şi impunerea ei ca religie unică, mondială". (M. Fandarat, Francmasoneria şi clasa politică.)
Trebuie să arătam un detaliu deosebit de important. Şeful Direcţiei Juridice a băncii, în perioada 1999-2001 a fost Şandru Ion, fost şef al oficiul juridic al Securităţii şi mai apoi al S.R.I., om de încredere al nr. 2 din S.R.I. Mircea Gheordunescu, care l-a rândul său se ocupa de relaţiile externe ale serviciilor secrete româneşti, iniţiind o strânsă colaborare şi prietenie cu serviciul secret israelian, Mossad-ul. Înainte de a ajunge la conducerea direcţiei juridice ("consilier expert") a Băncii Internaţionale a Religiilor, unde l-am vizitat personal în acea perioadă, "securistul" I. Şandru trecuse ca jurist pe la Bancorex, filiala Lipscani, (unde nu avea cum să fie străin de creditele neperformante acordate ilegal de Capetti), apoi la Hotel Bucureşti, folosindu-se de informaţiile obţinute pentru a le pune la dispoziţia israelienilor interesaţi în privatizare. Este vorba de faptul că Şandru era plătit drept consilier de preşedintele Sitraco Center din Bucureşti, israelianul Eliahu Rasin (astăzi inculpat şi fugit din România). Ion Şandru, pentru a-l ajuta pe Rasin, sesizează Poliţia Capitalei în numele Băncii Internaţionale a Religiilor împotriva partenerului acestuia în privatizarea Hotelului Bucureşti, Ionel Ruse. Poliţia îl arestează în Elveţia pe Ruse cu mare tam-tam, iar judecarea acestuia pentru "un prejudiciu" de un milion de dolari adus Băncii Internaţionale a Religiilor ţinea prima pagină a tuturor ziarelor. În realitate creditul luat de Ruse de la B.LR. fusese acoperit prin garanţiile depuse, iar banca nu fusese prejudiciată de acesta. Dar atât poliţia cât şi presa fuseseră deja manipulate şi folosite. Li s-a dat un os de ros, în timp ce adevăraţii jefuitori ai băncii (reclamanţi ai lui Ruse) îşi vedeau liniştiţi de afacerile murdare. Evident, instanţa de judecată l-a găsit nevinovat pe Ionel Ruse şi l-a achitat, după ce stătuse însă mai bine de doi ani în arestul preventiv al poliţiei, adică la închisoare. În acest timp, conform planului demarat prin acţiunea lui Şandru, israelianul Eliahu Rasin a reuşit să îşi însuşească toate părţile sociale ale firmei lui Ruse, Noni Voiaj s.r.l., care cumpărase Hotelul Bucureşti de la Fondul Proprietăţii de Stat (a se vedea capitolul despre privatizarea Hotelului Bucureşti).
Cei peste 300.000 de cetăţeni veniţi "în numele Domnului" să-şi depune economiile la B.I.R. nu bănuiau că, în spatele băncii, îşi vârâseră coada interese oculte, iar suma totală a depunerilor atrase de B.I.R. de la cei 300.000 de depunători drept-credincioşi (mai degrabă creduli) se ridica, la sfârşitul anului 1999, la 2.236 miliarde de lei!
Povestea tenebrelor financiare de la B.I.R. duce la celebra hoţie patronată de către escroaca evreică Maria Vlas, refugiată temporar în Israel, de la Fondul Naţional de Investiţii, F.N.I. devenind al doilea acţionar majoritar al Băncii Internaţionale a Religiilor. Deloc întâmplător, crahul F.N.I. s-a declanşat cu trei săptămâni înainte de declararea oficială a falimentului B.I.R. Această asociere a fost ţinută în mare taină de către toţi cei implicaţi, inclusiv de către autorităţi. Raportul lichidatorului numit de Banca Naţională a României (B.N.R.) dezvăluie că ultimele două majorări de capital de la Banca Internaţională a Religiilor au fost făcute ilegal. Astfel, S.I.F. Oltenia şi Fondul Naţional de Investiţii (Maria Vlas) au înhăţat o halca din B.I.R. fără aprobarea B.N.R.
Pentru a ascunde dezastrul din interiorul băncii, în 1998 conducerea B.I.R. a falsificat bilanţul, raportând un profit nereal de 54 miliarde lei, deşi în realitate banca avea o pierdere de 81 miliarde lei. Ca urmare, s-au încasat ilegal dividende în valoare de 14 miliarde (inclusiv de către "acţionarul" F.N.I.). Pentru a întârzia intrarea în încetare de plăţi şi pentru majorarea capitalului cu 200 de miliarde de lei, şefii B.I.R. au mai investit şi 100 de miliarde de lei în Fondul Naţional de Investiţii, bani dispăruţi probabil în Israel, unde se ascunsese şi administratoarea Fondului, Maria Vlas.
Banca Naţională a României (adică Mugur Isărescu) a ştiut încă din 1996 ce se întâmplă la B.I.R., şeful Direcţiei de Supraveghere Bancară din B.N.R., Nicolae Cinteză, fiind timp de 5 ani cenzor în cadrul băncii. "B.N.R. ar fi avut motive suficiente şi întemeiate să aplice acţiunea legală de retragere a aprobării date conducătorilor B.I.R. înainte ca situaţia financiară a băncii să devină iremediabil deteriorată" se scrie în raportul lichidatorului băncii.
Credem că publicistul Dragoş Dumitru avea dreptate, în mai 1999, când cerea ca primul ministru al României să preia controlul asupra Băncii Naţionale a României, pentru a stopa declinul sistemului bancar românesc. El scria, după ce amintea cazurile băncilor Dacia Felix, Bankcoop, B.I.R., Columna, Banca Agricolă şi Bancorex:
"Politica B.N.R. va duce, în foarte scurt timp, la pierderea controlului asupra finanţelor României. Adică, după pierderea industriei şi agriculturii, am cedat şi telecomunicaţiile, iar acum nu vom mai avea nici bănci româneşti. Ca să nu mai vorbim că armatele străine ne survolează, intră pe teritoriul nostru când vor ş.a.m.d.... Nu se poate întreprinde nimic în domeniul reformei, al economiei, în general, atâta timp cât există, practic, două guverne -, B.N.R. constituindu-se, de aproape zece ani, ca un stat în stat. Iar toate probele demonstrează că B.N.R., conducerea sa, a făcut totul împotriva intereselor naţionale."
Şi aceasta în timp ce Isărescu cumpăra pentru Banca Naţională a României de la numitul Schorsch, asociatul de afaceri al tatălui său, metal pentru monede şi suport pentru bancnotele româneşti. Numai în 1991-1992 s-au cheltuit 31 milioane mărci germane pentru monede şi 10 milioane franci elveţieni pentru bancnote, achiziţii de la Handels Contor Schorsch GmbH Siemmental. Norocul prietenului Schorsch că România a cunoscut până în prezent o inflaţie galopantă, ceea ce a oferit guvernatorului Isărescu justificarea de a emite noi bancnote anual.
Când, totuşi, Banca Naţională a României şi-a făcut datoria cerând falimentul băncii, acţionariatul cosmopolit (membrii fondatori) al acesteia a sărit de zece metri în sus, acuzând tocmai statul român de abuz şi corupţie, în loc să ceară socoteală administratorilor băncii, ceea ce indică o suspectă solidaritate cu prădătorii depunătorilor români. Astfel, autorităţile române au fost reclamate la secretarul general al N.A.T.O. (lordul Robertson), la ambasada S.U.A. de la Bucureşti şi la preşedintele Comisiei Europene (Romano Prodi), de către "fondatorii" reprezentaţi de Joseph Noupadja. Majoritatea acestor acţionari sunt evrei, precum israelienii Rubin Zimmerman, Jack Isaac Zimmerman, Chrys Gotlieb-Grujevski, Saul Felberg, Simone Wiesenmayer, Ritta Galperin, Saimovici Galperin, Soly Kamenitzer, Armin Richter şi alţii.
La data de 6 martie 2003, directorul Serviciului Român de Informaţii, Radu Timofte, a susţinut în parlament rapoartele de activitate ale S.R.I. pe anii 2000 şi 2001. Cu acest prilej, el a furnizat informaţii spectaculoase legate de scandaloasa afacere F.N.I., care a tras la fund după sine şi Banca Internaţională a Religiilor. El spunea că aceasta are ramificaţii internaţionale: "Cetăţenii, societatea şi chiar instituţii ale statului au fost victimele unei mari manipulări puse la cale de «escroci de geniu» din conducerea şi compunerea reţelelor crimei organizate internaţionale, care mai sunt încă în umbră, fiindcă cei scoşi în faţă nu sunt decât nişte pioni, mai mult sau mai puţin însemnaţi". Referitor la escrocii de geniu, directorul S.R.I. a precizat: "unii au plecat, alţii au fost întotdeauna peste graniţă". Despre "plecarea" Mariei Vlas (administratorea F.N.I.), mai bine zis fuga în Israel, soţul acesteia a precizat presei că nu degeaba s-a dus ea tocmai în Israel.
BANCPOST, vândută sub valoarea reală
Vânzarea de către statul român a pachetului de acţiuni deţinute la BancPost către marele concern General Electric Capital Corporation (GEC Co) pentru suma de 42,8 milioane de dolari dovedeşte prostia ce a guvernat privaţizarea băncilor româneşti, guvernaţii din ultimii 13 ani ridicând privatizarea la rang de scop în sine. Astfel ei, de cele mai multe ori, au vândut găina ce făcea ouă de aur doar pentru a fi pe placul străinilor. De ce spunem acest lucru? Deoarece profitul anual al BancPost se ridica la circa 16 milioane de dolari, iar banca are 123 de unităţi proprii şi îşi desfăşoară activităţile pe baza unei convenţii cu Poşta Română în alte 2500 de oficii poştale din întreaga ţară. Veniturile anului anterior vânzării s-au situat la circa 230 de milioane de dolari, iar rata solvabilităţii era de 15,3%, mult peste norma internaţională de 8%.
Managementul de la General Electric Capital care a decis preluarea BancPost este format din evrei americani, în frunte cu Dennis Dammerman, care în ultimii ani a impus firmei o nouă orientare, de servicii financiare, de la cărţi de credit la servicii ipotecare şi finanţarea companiilor. Politica agresivă a managementului evreiesc se bazează pe active de peste 250 miliarde de dolari. Până în prezent, BancPost s-a instalat ca interfaţă între muncitorii români din Israel şi familiile lor din România, oferindu-le contra comision posibilitatea transmiterii banilor munciţi. În perioada 1998-2002 numai pe această direcţie au trecut prin visteria băncii peste 195 milioane de dolari, sumele crescând de la an la an, doar în primele două luni muncitorii români din Israel depunând prin Poşta israeliană către Banc Post suma de 12,5 milioane USD. Tot prin această bancă pleacă în Israel de la bugetul statului român pensiile evreilor originari din România.
(După preluarea întreprinderii bucureştene Turbo-mecanica, printr-un "joint venture" din ianuarie 2002, la care a contribuit cu numai câteva milioane de dolari, altă ţintă a General Electric este şi preluarea importantei întreprinderi Electroputere-Craiova.)
Evocând perioada anilor '70, britanicul Paul Johnson, arată că:
"Evreii britanici moderni nu duceau lipsă de energie. Ei erau activi în finanţe, aşa cum fuseseră mereu... Dinastia [evreiască] Sieffa transformat firma Marks & Spencer în cel mai rezistent triumf al comerţului britanic postbelic, iar Lordul [evreu] Weinstock
a transformat General Electric în cea mai mare firmă britanică. Evreii erau influenţi şi în publicarea de cărţi şi ziare... în număr tot mai mare, ei s-au aşezat (chiar dacă ocazional) pe băncile Camerei Lorzilor. A fost o vreme, la mijlocul anilor '80, când din cabinetul britanic făceau parte nu mai puţin de cinci evrei" (O istorie a Evreilor, Editura [evreiască] Hasefer, Bucureşti 2001, pag.441).
Reţinem din lucrarea filosemită a lui Johnson că General Electric, creaţie evreiască, este totodată cea mai mare firmă britanică, iar că succesul ei a coincis cu momentul în care guvernul Margaret Thacher cuprindea cel puţin cinci evrei. Din câte ne amintim, M. Thacher a procedat şi la privatizarea întreprinderilor britanice de stat, ceea ce a adus clanului bancherilor evrei Rothschild câteva miliarde de lire sterline.
În România, General Electric nu acţionează făţiş, reprezentanţa sa fiind deţinută de o cutie poştală, Nuovo Pignone off-shore, cu sediul în apartamentul nr. 10, bloc D2, strada Luterană din Bucureşti, iar mai recent au apărut semne de întrebare despre modul cum funcţionează administrarea post-privatizare a băncii româneşti preluate de General Electric. Comentând apariţia numelui Banc Post în anexa Hotărârii de Guvern nr. 1516/1812.2002, în vederea supravegherii de către o Direcţie din cadrul Ministerului Finanţelor, sub titlul "Banc Post, altă bancă pusă sub supraveghere", un săptămânal bucureştean (A.P.) comenta la 3.03.2003:
"De fapt, care sunt criteriile pe baza cărora s-a alcătuit lista menţionată? În aceasta sunt incluşi coloşii - contribuabili incapabili să-şi suporte şi să-şi achite datorii considerabile, adică reprezentanţii unui management deplorabil"
Se afirmă că administraţia băncii s-a cam jucat cu banii acesteia, iar acum se află în dificultate (imposibilitate?) de a-şi mai plăti taxele către statul român.
Banca Română de Dezvoltare (B.R.D.)
În ghearele evreilor prin Société Generale
Banca Română de Dezvoltare (B.R.D.) este altă bancă de stat românească acaparată de un consorţiu evreiesc. Evreul francez Isaac Pereire este creatorul cartelului bancar francez Société Generale, care a preluat de la statul român Banca Română de Dezvoltare.
De la crearea sa, banca Société Generale a trecut prin numeroase prefaceri, fiind necesară la un moment dat salvarea sa de către statul francez, care a preluat-o în proprietatea sa înainte de a falimenta. Adusă la un apogeu al activităţii sale, în anul 1987 guvernarea franceză "de dreapta" procedează la privatizarea băncii, a treia bancă ca mărime a Franţei, ceea ce face ca, în scurt timp, acţiunile băncii să facă obiectul unor speculaţii bursiere în spatele cărora s-a aflat magnatul evreu George Soros. Acesta, "beneficiind de informaţii privilegiate", reuşeşte în 1988 ca, împreună cu împuternicitul său, să plaseze acţiunile băncii în mâinile uneia dintre firmele apropiate intereselor sale (Marceau Investissement) şi să obţină un profit personal de 5,7 milioane de dolari. Dezvăluirea acestei afaceri a declanşat o adevărată furtună politică, conducând la anchetarea câtorva funcţionari de stat, în timp ce ministrul de
finanţe francez, Pierre Beregovoy, s-a sinucis. Magnatul evreu George Soros a compărut ca inculpat abia în anul 2002 în faţa Tribunalului Corecţional din Paris, datorită faptului că, iniţial, comisiile rogatorii internaţionale au fost orientate în direcţia Elveţiei, Marii Britanii, Luxemburgului şi Olandei, ceea ce a întârziat finalizarea anchetei.
Société Generale a fost implicată în anul 2002 într-un puternic scandal de spălare de bani, în tandem cu banca Leumi Le din Tel Aviv-Israel, cu un grup de bănci israeliene. Afacerea reprezintă dovada că Société Generale serveşte interesele evreimii cosmopolite şi israeliene.
În fapt, ancheta în legătură cu spălarea de bani de la sediul central din Paris al Société Generale a fost demarată în 1988, ca urmare a unui denunţ făcut de Credit Lyonnais. Acesta observase comportamentul suspect al unuia dintre clienţii săi, patronul unei firme de textile cu sediul la Sentier, un mic cartier comercial din centrul Parisului. Aici se găsesc numeroase firme cu acelaşi profil, deţinute de patroni evrei. Justiţia franceză a descoperit că Sentier este centrul unui sistem de spălare a unor mari sume de bani, de provenienţă incertă. Astfel, a fost descoperită o reţea de persoane care primeau cecurile acestor firme evreieşti pariziene şi, în schimbul unor mici comisioane, le depozitau şi le încasau în băncile la care lucrau.
Derularea anchetei a condus la doi experţi contabili ai băncii (actualmente dispăruţi şi daţi în urmărire internaţională) care au construit sistemul de spălare de bani cu ajotorul câtorva bănci israeliene, precum Israeli Discount Bank şi Leumi Le - Tel Aviv. Ziarul Curentul din 16 ianuarie 2002 descrie astfel ingineria de la Société Generale:
"Cecurile, furate sau înregistrate pe numele unor companii fictive, porneau din băncile franceze către Israel. Această ţară are particularitatea de a permite modificarea destinatarului unui cec printr-o simplă menţiune scrisă de mână şi însoţită de o ştampilă, în cazul concret pe care îl avem în discuţie, ştampila era furnizată fie de Israeli Discount Bank, fie de First International Bank of Israel."
În acest fel, cecurile se reîntorceau în Franţa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi erau încasate chiar de la băncile de la care chipurile porniseră. Având în vedere potenţialul infracţional al practicii, cele mai multe state ale lumii, spre deosebire de Israel, au interzis acest tip de operaţiune, prin care se modifică destinatarului unui cec. Israelul însă nu pierde nimic, deoarece nu-1 deranjează să spijine infractorii evrei din alte părţi ale lumii, în dauna staelor care îi găzduiesc.
Este, însă, cel puţin suspect modul cum Société Generale a acceptat să deblocheze, în profitul unei terţe persoane, un cec cu marca Trezoreriei Naţionale franceze - comenta presa fanceză la sfârşitul anului 2001 -, sau, mai mult, să crediteze un cont al unui obscur cetăţean din cine ştie ce parte a lumii.
Rezultatul acestor dezvăluiri a fost acela că la începutul anului 2002 conducerea băncii Société Generale de la Paris a fost arestată şi anchetată, în frunte cu preşedintele băncii, Daniel Bouton, care înainte de a conduce banca a activat în plan politic. Astfel, el a fost director al bugetului Franţei în cadrul Ministerului Finanţelor, sub ministeriatul lui Pierre Beregovoy, cel care s-a sinucis când a izbucnit scandalul
legat de preluarea şi manipularea bursieră a acţiunilor băncii Société Generale, post privatizare, de către magnatul evreu Soros. Conducerea băncii a fost pusă sub acuzare. Judecătoarea de instrucţie, Isabelle Prevost-Desprez, cea care instrumentează cazul, a declarat: "Société Generale a fost corespondentul, în Franţa, al băncilor israeliene care au procedat la modificarea destinatarilor unor cecuri. Responsabilii săi în chestiuni legate de spălări de bani nu au dat nici un semnal de alarmă. Cel care nu suflă un cuvânt, îşi dă consimţământul, chiar dacă indirect, la tranzacţii dubioase".
Descoperirea marii fraude a aparţinut poliţiei pariziene. La Bucureşti, preşedintele băncii, Bogdan Baltazar, s-a grăbit să dea un comunicat presei în care să arate că sub conducerea sa nu s-a întâmplat nimic, dar în numărul viitor vom prezenta în premieră absolută documente care îl contrazic (este vorba de credite acordate fără acoperire, nerecuperabile, ce pot falimenta B.R.D.). Oricum, Bogdan Baltazar a fost instalat strategic la conducerea băncii chiar înainte de privatizarea acesteia. O altă bancă evreiască preocupată de preluarea B.R.D. era Chase Manhattan Bank - S.U.A. ale cărei interese în România le promova evreul Phillip Bloom, cu care Bogdan Baltazar avea o colaborare vecină cu complicitatea în privatizarea economiei româneşti, cât timp a funcţionat ca vicepreşedinte al Fondului Proprietăţii de Stat, funcţie special creată la acea dată, chiar... pentru el.
by Alina
